Cum să-L mărturisim pe Hristos la locul de muncă, în societate…

mel1

Arhimandritul Melchisedec (Velnic), Starețul Mănăstirii Putna

Semnalul unei viitoare mulsulmanizări a României a fost dat. Politicienii noştri, cu voie sau fară de voie, se supun altor Porţi, altor directive decât cele care ar trebui să constituie imperativele neamului românesc. Iar noi tăcem, acesta este cel mai trist lucru. Tăcem, pentru că nu ne mai cunoaştem istoria; tăcem, pentru că nu ne mai doare pentru ţara noastră; tăcem, pentru că s-a răcit mult dragostea pentru Hristos. Însă Sfinţii neamului nostru, marii voievozi care au crezut şi au luptat pentru el, sunt vii. Sunt vii în memoria Bisericii, sunt prezenţi în rugăciunile pe  care le aduc înaintea Tronului lui Hristos. Acest lucru se conştientizează şi se trăieşte astăzi la Mănăstirea Putna, una dintre vetrele duhovniceşti ale neamului nostru, poate că mai mult decât oriunde în altă parte a lumii locuite de români. Acest lucru ne-a făcut să-l rugăm pe Părintele Stareţ Melchisedec să ne împărtăşească câteva gânduri în acest moment de răscruce al poporului român dreptcredincios. (M.C.)

– Părinte, vedem că astăzi mulți dintre noi mergem la biserică, ne spovedim, ne împărtășim, citim rugăciuni și considerăm că astfel „ne-am făcut datoria”. Cum să depășim o anumită stare de autosuficiență care nu ne lasă să înaintăm duhovnicește?

– Cineva avea această vorbă: „Cu o slujbă și-o pomană nu suntem creștini!”. Adică, din când în când: „Mă duc să pun o lumânare”, din când în când: „Hai să mai fac un parastas”, din când în când: „Hai să mai fac ceva”… Nu! A fi creștin înseamnă a fi, înseamnă a avea o anumită stare de existență a ta, o anumită stare de viețuire a ta, o anumită stare de tensiune lăuntrică. A crede și a-L trăi pe Hristos – aceasta creează o anumită stare de tensiune în interiorul tău, o tensiune duhovnicească, ce atrage după sine bucurie, smerenie, cumințenie, dragoste față de aproapele, nejudecată, nemâniere, neegoism și toate celelalte. Va zice cineva că este imposibil de îndeplinit – nu-i adevărat! Avem zeci, și sute, și mii, și zeci de mii, și sute de mii de astfel de creștini în satele noastre, care-L trăiesc pe Hristos în această sfântă cumințenie, care se păzesc de judecată, care, dacă au auzit ceva – „Ei, Doamne fereʼ! Nu cred!”, și lasă la judecata lui Dumnezeu.

Dar omul contemporan, așa-zis modern, este mai nemodern decât în toate perioadele. De ce? Pentru că omul cu adevărat luminat este omul care-L are pe Hristos. Spune Părintele Sofronie Saharov foarte frumos: „Numai când Îl ai pe Hristos eşti om adevărat”. Fără de Hristos nu poți să fii om adevărat. Nu ai o gândire adevărată, nici o logică adevărată, nu ai acea lumină, acea candelă din interiorul tău – că este o lumină în interiorul nostru care dă sens vieții noastre și care ne dă nouă echilibru. Fără acea lumină lăuntrică nu suntem oameni adevărați.

„Pe Hristos Îl mărturisim permanent”

– Fiecare dintre noi ar trebui să-L mărturisim pe Hristos – la locul de muncă, în societate… Cum să reușim acest lucru?

– Dacă ești așezat în dragoste, în rugăciune, în smerenie, atunci a-L mărturisi pe Hristos este un lucru firesc. Mi-am amintit acum de Sfântul Policarp, episcopul Smirnei: când a fost prins și dus la judecată de păgâni, Sfântul era în vârstă, avea peste 80 de ani. Şi i se cere Sfântului Policarp să se lepede de Hristos, şi El spune: „De 86 de ani Îi slujesc lui Hristos şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum aș putea să-L blestem pe Împăratul Meu, Cel ce m-a mântuit?…”.

Așa este și aici: când L-ai cunoscut pe Hristos, ai un anume comportament, un anume fel de a fi – căci a fi creștin ortodox înseamnă a avea un anume fel de-a fi. Dar acesta nu ți-l cauți, nu-l înveți în școală, nu te învață mama și tata, ci este ca un firesc, care vine din lăuntrul tău. Și atunci când este acel firesc, care vine din credința pe care o ai, atunci foarte ușor Îl mărturisești pe Hristos, nu trebuie să faci eforturi – ci, pur și simplu, când ai văzut biserica, te-ai închinat, dacă ți-a zis cineva un cuvânt de rău, nu ai ripostat cu înverșunare, cu patimă, cu mânie, ci ai răbdat și ai mers mai departe. Deci totul este să știi să viețuiești frumos. O viețuire frumoasă atrage după sine și o mărturisire a credinței. Nu există: „De‑acum, gata, în acest moment mă duc să-L mărturisesc pe Hristos!”. Pe Hristos Îl mărturisim permanent – prin felul nostru de-a fi, prin comportamentul nostru, prin ținuta noastră, prin răspunsul pe care îl dăm chiar și la un „bună ziua”. Fiecare gest al nostru este o mărturie a ceea ce se află în interiorul nostru, o mărturie care, vrem – nu vrem, transpare, e ca lumina. A-L mărturisi pe Hristos este ca și cum ai fi o lumină. O lumină, când se așază în sfeșnic, spune Mântuitorul, luminează tuturor celor din casă. Așa este și cu credința noastră: este mărturisitoare.

Se zice că într-o casă era o bătrânică, bunica. Și copiii, de-acum, emancipați; nepoții, și mai mult, cu tehnica după ei… De multe ori bătrânica, la o oră anume, se retrăgea, își făcea rugăciunile ei, și era în casă totul pace și liniște și bine, și prezența ei aducea multă bucurie tuturor celor din jur. Ei, dar puțin „învechită” bătrâna – considerau cei din jur. În cele din urmă a venit vremea când ea s-a dus la Domnul, și în casă a rămas pustiu; se conving și copiii, și nepoții: ceva lipsește. Nu era absența bunicii, ci a harului pe care-l răspândea bunica, a acelei prezențe pe care o avea, a luminii aceleia lăuntrice pe care ea o iradia celor din jur. Așa este și cu fiecare dintre noi.

Este un cuvânt la Părinţi: fiecare virtute are lumina și mireasma ei, așa cum și fiecare patimă are urâțenia și mirosul ei greu de suportat; și așa cum lumina se răspândește în jur, așa și patima, și păcatul, răspândește întuneric în jurul lui. Omul virtuos atrage prin lumina ce este întru el. Omul păcătos – un ucigaș, un desfrânat, unul care hulește numele lui Dumnezeu, un necredincios – nu poți să stai în prezența lui. De ce? Pentru că lui îi lipsește acea lumină din interior. Pentru că Hristos este Lumină, și a avea viață nu înseamnă altceva decât a-L avea pe Hristos – lumina, tăria, puterea şi viaţa noastră.

„Sfântul Ștefan cel Mare – domn mai presus de orice laudă”

Academicianul Virgil Cândea spunea despre Sfântul Ștefan cel Mare că este „o personalitate eminentă a istoriei românilor, în același timp a Europei”. Astăzi, când mulți din generația tânără sunt ca nepoții din povestea cu bunica, rupți de trecut și lipsiți de harul lui Dumnezeu, vă rugăm să ne vorbiți despre Sfântul Ștefan și despre rolul pe care l-a avut în istoria creștinismului universal.

– Domnul Cândea are perfectă dreptate. Când cronicarul polon spunea că Ștefan cel Mare este cel mai vrednic să i se încredințeze cinstea de comandant împotriva turcilor, căci ceilalți principi catolici își petrec timpul în trândăvii și războaie civile, știa ce spune, și nu o spunea cu drag, căci comparația viza inclusiv pe regele său polon,