1 septembrie- Începutul noului an bisericesc

Data de 1 septembrie marchează în Biserica Ortodoxă începutul noului an bisericesc. Potrivit tradiţiei iudaice, acum se socoteşte că a început Dumnezeu lucrarea de creare a lumii, apoi, la această dată, Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în sinagogă, unde a citit textul proorociei lui Isaia, capitolul 61, 1-2, pecetluind începutul activităţii Sale de propovăduire a Evangheliei.

O ultimă semnificaţie legată de acest termen derivă din faptul că de la 1 septembrie calculau romanii anii indictionului. Din punct de vedere social, în vechime, dar şi acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru cei săraci era foarte greu.

Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de mântuire de la creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început şi final de an. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului, pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de 29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două sărbători ne vorbesc despre viaţa veşnică, fiind vorba de două morţi. Sfântul Ioan, ca prooroc al pocăinţei, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei, condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu, încheierea veacului acestuia şi începutul eshatonului.

Simbolismul anului nou bisericesc

Observăm că sfârşitul anului bisericesc, ca de altfel şi începutul lui, este sub ocrotirea şi binecuvântarea Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie, cum spune şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii…“. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc şi, în chip simbolic, veacul acesta. Şi sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregăteşte poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viaţa viitoare, cu eshatonul. Analizând semnificaţiile teologice ale anului bisericesc, părintele profesor Boitan Florian, de la Seminarul Teologic Ortodox din Bucureşti, spune că „fiecare an nou este anul mântuirii. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire. Timpul este sfinţit prin Întruparea Domnului Hristos şi rânduit pentru dobândirea unei existenţe fericite în veşnicie. Mulţi Sfinţi Părinţi accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălţarea lui Hristos până acum este timpul aşteptării celei de-a Doua Veniri a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Aşa mărturisim şi în Crez, în ultimul articol: «Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieţii noastre pământeşti, pregătim intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le săvârşeşte spre sfinţirea şi apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăţiei cereşti“.

La fel, începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, aceea prin care se săvârşeşte mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărăteşti cu dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului şi toate celelalte.

 

Anul bisericesc nu este identic cu anul liturgic

În cultul Bisericii Ortodoxe există o diferenţiere între anul bisericesc şi anul liturgic. Dacă anul bisericesc începe pe data de 1 septembrie, anul liturgic îşi află începutul în ziua Paştilor. De la această dată se numără Evangheliile şi Duminicile anului bisericesc. Acesta are 52 de săptămâni, spre deosebire de anul liturgic care socoteşte săptămânile în funcţie de sărbătorile Paştilor sau Rusaliilor (citim în calendar: Duminica a II-a după Paşti, a III-a după Rusalii…). Pe parcursul anului liturgic, anumite duminici se repetă şi, implicit, Evangheliile rostite atunci, după rânduieli stabilite de Biserică, în iconomia ei.

Anul bisericesc are trei perioade care reflectă întreita activitate a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: învăţătorească, arhierească şi împărătească.

Perioada Octoihului, care este cea mai întinsă dintre toate (durata ei variind între 40-46 de săptămâni), corespunde activităţii învăţătoreşti a Domnului; aceasta o vedem în primul rând din pericopele evanghelice rânduite în duminicile acestui interval; multe din ele sunt parabolele Mântuitorului sau Predica de pe munte (vezi duminica a II-a după Rusalii, a III-a, a XI-a, a XIX-a după Rusalii). Octoihul, aminteşte în „Liturgica Generală“ părintele profesor Ene Branişte, comemorează şi sărbătoreşte evenimentele de dinainte de venirea Mântuitorului până în ajunul Pătimirilor Sale, cu alte cuvinte el reînnoieşte activitatea profetică, didactică în care El a dat lumii învăţătura divină a Evangheliei Sale.

A doua perioadă este cea a Triodului, care se referă la activitatea arhierească Domnului, având în centru pătimirile şi jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului. Ea durează de la Duminica vameşului şi fariseului până la Duminica Paştilor, în total 10 săptămâni, cuprinzând Postul Paştilor, vreme de pregătire prin rugăciune, pocăinţă şi post pentru praznicul Învierii Domnului.

Ultima perioadă din ciclul anului bisericesc, cea a Penticostarului, reprezintă timpul dintre Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt şi sărbătoreşte pe Mântuitorul Hristos ca Împărat Slăvit, Biruitor al morţii şi al păcatului.

Anul Nou bisericesc realizează prelungirea Întrupării şi a vieţii Mântuitorului

Prin structura anului bisericesc, aşa cum a fost el rânduit, menţionează părintele Branişte, „Biserica urmăreşte ca Persoana şi amintirea Domnului să fie prezente în chip tainic, real şi continuu în fiecare din zilele şi anii vieţii creştinilor. Astfel, anul bisericesc reînnoieşte, în cadrul timpului istoric şi al experienţei umane, viaţa cu Hristos şi în Hristos, realizându-se o prelungire a Întrupării şi a vieţii istorice a Mântuitorului“. Anul Nou bisericesc are, ca praznic obişnuit, tropar şi condac proprii. Biserica mulţumeşte lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ne-a dăruit în anul care a trecut şi Îl roagă să binecuvinteze anul care stă să înceapă. Dumnezeu este Creatorul timpului şi al lumii, Care binecuvintează cununa anului bunătăţii Sale. Orice an, orice timp este darul lui Dumnezeu pentru noi. Din finalul troparului ne dăm seama că atât sfârşitul anului, cât şi începutul lui stau sub ocrotirea Maicii Domnului: „A toată făptura, Ziditorule, Cel ce vremile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, şi ne mântuieşte pre noi“.

Condacul este şi el grăitor în privinţa învăţăturii dogmatice şi liturgice a Bisericii: „Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace pe drept-credincioşi, ţara aceasta şi pe poporul Tău, Multmilostive“.

Tot în ziua de 1 septembrie, urmând tradiţiei iudaice conform căreia de anul nou se serbează crearea lumii, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Isus al lui Navi, cel care i-a urmat lui Moise la conducerea poporului evreu şi care a îndrumat poporul evreu Canaan. Tot ceea ce relatează Sfânta Scriptură, întâmplările istorice din Vechiul Testament au o legătură tainică cu Noul Testament, ele preînchipuind, anticipând realităţi din Biserica creştină. Isus al lui Navi a primit de la proorocul Moise îndemnul de a călăuzi pe iudei spre pământul făgăduinţei. Avem aici prezentată sumar, în chip simbolic istoria întregului neam omenesc, care trece prin încercări, aşa cum evreii odinioară au trecut prin pustiu, pentru a ajunge în pământul promis, în Canaanul cel ceresc, cum e cazul creştinilor. Canaanul a reprezentat pentru evrei un nou început, împlinirea unei făgăduinţe, o nouă viaţă, în libertate, total opusă traiului din Egipt, unde erau asupriţi de păgâni.

Biserica creştină a păstrat vechiul calendar care începea toamna, luând în consideraţie şi tradiţii ebraice după care crearea lumii s-a petrecut toamna (de exemplu, după opinia majoritară în Talmud, omul ar fi fost creat pe 1 tişri). Însă calendarul ebraic era unul care ţinea cont de fazele lunii, pe când cel roman era solar. Tişri, luna a şaptea din calendarul babilonian, care însă în vechiul calendar era prima, cădea în lunile septembrie-octombrie, de aceea Biserica a transformat luna septembrie în prima lună a anului bisericesc.

Autor: lect. dr. Alex MIHĂILĂ

sursa: ziarullumina.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *