De ce nu venim la biserică

La o mănăstire, un creștin a refuzat să mănânce mămăligă cu brânză, spunând că nu-i place.

Starețul însă, a pus doi oameni să-l țină și unul să-i dea să mănânce, iar după câteva înghițituri, creștinul i-a rugat „Acum să mă țină unul și doi să îmi dea să mănânc!”. Realizase cât de bună era mâncarea! Cam așa refuzăm noi hrana duhovnicească (Sfânta Liturghie în duminici și sărbători, postul, rugăciunea, spovedania, sfeștania etc) fără să realizăm cât este de minunată!

Cei care fug de cele sfinte au nevoie să fie „ținuți” lângă Dumnezeu de creștinii practicanți, prin pilda vieții lor frumoase. Sfintele slujbe sunt hrana necesară sufletului pentru a fi viu, adică pentru a fi blând, milostiv, curajos în încercări și spre realizarea de fapte bune, răbdător cu semenii etc., dar mai presus de toate, pentru a pune dragoste în ceea ce faci. Aceste fapte ne sunt de folos și aici, în această viață, pentru că pot câștiga respectul celorlalți și uneori, chiar dragostea lor, și în viața de după moarte, căci sunt o arvună pentru veșnicia lângă Dumnezeu. În calitate de păstor de suflete, sau „pescar de oameni” de mai bine de 15 ani, am identificat o serie de motive – piedici pe care credincioșii le-au invocat atunci când erau întrebați ce anume i-a oprit de la participarea la o așa masă/cină duhovnicească. Iată, deci, folosul pentru suflet al acestor slujbe și câteva din motivele menționate mai sus.

„E cald în biserică! E frig! E curent!”

La biserică nu venim ca la un spectacol, căutând confort, ci venim la „luptă”. „Războiul” duhovnicesc este împotriva păcatelor, a ispitelor care vin de la diavol, lume și trup. Într-un război, ostașii adevărați nu se retrag atunci când plouă, ninge, e cald, frig sau dau peste mocirlă. Tot astfel, bunul creștin se va lupta precum sfinții 40 de mucenici în lacul înghețat. Ca urmare a iubirii, răbdării, rugăciunii, credinței și luptei lor, spre sfârșitul pătimirii, Dumnezeu a trimis raze din cer, care au încălzit apa, iar la final, a așezat pe capetele lor cununi de sfințenie. Răbdând călduri sau frig în biserică, și noi vom fi încununați de către Dumnezeu pe măsura luptei noastre. Să ne gândim și la Maica Domnului, care L-a născut pe Hristos în peșteră, în frig și nu L-a părăsit nici la picioarele crucii pe care a fost răstignit. Ne sunt pildă și sfinții trei tineri, care au fost aruncați în cuptorul cel de foc, pentru că au rămas cu Dumnezeu. Aceștia, prin minune, au fost întăriți de Dumnezeu și au ieșit nevătămați. Poate că ce am scris până acum nu vă convinge să rămâneți în biserică, biruind căldura sau frigul de dragul lui Dumnezeu. Venim la biserică și spre a ne curăța de patimi, iar dacă nu plângem pentru păcatele noastre, măcar să transpirăm sau să răbdăm frigul de dragul lui Dumnezeu. Să ne gândim și câte veșminte au preoții când Îi slujesc lui Dumnezeu, fără a se pune problema să plece din biserică pentru că este prea cald!

„Nu am bani de biserică!”

Mântuitorul ne spune „Milă voiesc, nu jertfă!”. Nu sunt importanți atât banii, cât dragostea cu care îi dăm pentru biserică. Însă, cea mai importantă este prezența noastră. Dacă avem dragoste pentru Dumnezeu, nu fugim de biserică, nu lipsim din cauza banilor, pe motiv că ne vor judeca alții pentru că nu dăm o lumânare. Dacă nu avem bani, putem lua parte măcar la slujbă, chiar și fără a da o lumânare, sau dând lumânarea fără bani. Iar dacă nu vom putea aprinde lumânări în cimitir pentru cei dragi, măcar ne vom ruga pentru sufletele lor în biserică, într-un mod cu mult mai deosebit decât acasă. Biserica nu trebuie privită ca o unitate prestatoare de servicii, unde nu te poți duce dacă nu ai bani. Biserica este a noastră, a tuturor și fiecare o susține cum poate.

„Mă dor picioarele, sunt bolnav, nu pot să stau în genunchi!”

Poziția trupului nu este foarte importantă, ci dragostea, atenția la slujbă. Dacă nu stăm în genunchi sau în picioare, ne gândim că vom fi judecați de ceilalți. Noi însă, trebuie să ne gândim la Dumnezeu și să stăm cum putem, așa încât să ne putem ruga. Altfel, s-ar putea să fim preocupați de oasele care ne dor, nu de rugăciune. Există, însă, momente în timpul slujbei (de exemplu, Crezul și Sfânta Jertfă, care îi urmează imediat), în care se cuvine să stăm în genunchi sau în picioare, nu pe scaun.

„Nu am timp!”

Dumnezeu a făcut timpul și îl poate ține chiar pe loc. Dacă dăm înapoi o parte din timp lui Dumnezeu, atunci avem folos și spor în ceea ce facem. Fiind cu Dumnezeu în duminici și sărbători, câștigăm timp, nu-l pierdem. Timpul îl pierdem stând acasă. Muncind în duminici și sărbători, sigur că nu ne mai ajunge timpul, nu mai avem spor.

„Nu-mi place, mă plictisesc, nu pricep nimic, nu-mi este de folos!”

Un călugăr i-a mărturisit starețului că nu îi este de folos participarea la slujbe, întrucât nu aude bine. Starețul i-a arătat două coșuri murdare și i-a cerut să ude varza cu unul dintre ele. Călugărul a încercat, dar nu a reușit. Însă, la îndemnul starețului, a privit cele două coșuri și a văzut că cel folosit se curățase. Așa este și cu sufletul omului: chiar dacă nu pricepem totul sau uităm, chiar dacă obosim trupește sau ne plictisim, sufletul se curățește măcar puțin prin rugăciunile care se fac în biserică! Dacă ne străduim să luăm parte la slujbe în fiecare duminică și sărbătoare, cu atenție și respect față de cele sfinte, dacă vom medita la cele auzite și vom încerca să le împlinim, Dumnezeu ne va lumina și întări, dându-ne bucurie și alungând plictiseala. Nu pricepem și ne plictisim pentru că nu ne implicăm, nu trăim slujba, suntem spectatori, când, de fapt, suntem personajele principale, pentru că Dumnezeu ne iubește pe toți, ne acordă atenție tuturor. Slujbele ne sunt de folos, întrucât prin ele, într-un mod deosebit, Dumnezeu lucrează în noi. Nu realizăm cum ne sunt de folos, așa cum nu realizăm întotdeauna importanța pentru sănătate a unui tratament făcut în copilărie.

„Este dezordine, gălăgie, se bârfește!”

În parte, este adevărat, dar suntem datori cu toții să ne luptăm pentru rânduiala din biserică și să îi facem pe semeni să se schimbe și prin atitudinea noastră creștinească. De dragul lui Dumnezeu și al semenilor noștri, să arătăm că putem fi liniștiți la slujbe și că ne-am schimbat în bine. În timpul slujbei sunt deranjante discuțiile, plimbările, foșnetele ambalajelor din plastic, sunetul telefoanelor mobile, dar sunt probleme care pot fi biruite prin observații delicate și rugăciune profundă (observațiile brutale nu au niciun folos, dimpotrivă, îndepărtează oamenii).

„Mă duc la bătrânețe!”

Lui Dumnezeu trebuie să Îi dăm ce avem mai bun, deci și tinerețea noastră. Dacă Îi dăruim doar bătrânețea noastră, este ca și cum am dărui cuiva o floare gata să se scuture, în loc să o oferim atunci când este frumoasă, îmbobocită, pentru a se deschide, ocrotită de dragostea de Părinte Ceresc a lui Dumnezeu. Petrecem tinerețea în păcate și, la bătrânețe, ne apropiem formal/rece de Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L putem păcăli, ne cunoaște planurile. Dacă ne îmbolnăvim și nu mai apucăm bătrânețea, unde va merge sufletul nostru?

Preot Marin Adrian

sursa: parohialipanesti.ro