În această vale a plângerii pururi trebuie să ne pocăim şi să plângem pentru păcatele noastre – Sf. Dimitrie al Rostovului



Sf. Dimitrie al Rostovului

1. Pocăieşte-te, omule, de păcatele tale în toată ziua şi plângi pentru acestea zi şi noapte. Pocăieşte-te, nelăsând fără de băgare de seamă nici cea mai mică greşeală; căci, de nu vei lua aminte la păcatele mici, atunci nu vei avea sârguinţă nici pentru cele mari. Pocăieşte-te şi în cele mai mici şi care par neînsemnate păcate; căci, dacă vei călca doar o singură mică poruncă, greu îţi va fi să păzeşti şi pe celelalte, mari, după cum a spus cineva despre aceasta: „Nu spune: aceasta nu-i nimic, aceea nu-i nimic; ci păzeşte-te şi de cuvântul în deşert, chiar şi de cel mai subţire gând rău, căci vei da seama şi pentru cuvântul în deşert, în ziua Judecăţii, după cum a spus Domnul. Căieşte-te în fiecare zi şi în toată vremea, pentru că neîncetat greşeşti înaintea lui Dumnezeu – în fiecare zi săvârşeşti nelegiuiri nenumărate înaintea Lui. În toată viaţa ta pocăieşte-te, plângi şi tânguieşte-te. Căci nimic în acest veac nu este vrednic de bucurie şi veselie – nu vei găsi nimic vrednic de bună-cugetare şi bună-lucrare, afară de plâns şi tânguire: însăşi naşterea ta este întru plâns şi viaţa ta se trece în tânguiri, iar sfârşitul vieţii tale este moarte, necaz şi amărăciune sufletului”.

2. Lumea aceasta, cu obiceiurile ei, nu este altceva decât vale a păcatului şi hăţiş al plângerii. Nu este nimic bun, nimic de lăudat, nimic îmbucurător – pretutindeni împărăţeşte păcatul şi fărădelegea, necazul şi întristarea, plânsul şi oftatul: „Tot capul vă este numai răni şi inima slăbănogită. Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos: totul e numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate” (Isaia 1, 5-6). De aceea, „varsă râuri de lacrimi zi şi noapte, nu-ţi da linişte, nu închide ochii tăi” – spune Proorocul (Referinţă biblică neidentificată. Vezi Ieremia 9, 1, 18; 14, 17).

3. Aşadar, plângi şi chiar te tânguieşte, căci afară de plâns nu ai altceva cunoscut, nimic afară de tânguire nu vei afla bine folositor. Oare nu este vrednică de plâns viaţa ta? Nu este vrednică de tânguire şederea ta în lume? Căci în fiecare zi săvârşeşti fărădelegi: pretutindeni sunt plase, capcane – şi cine dintre noi nu este părtaş păcatului? Cine nu este vinovat? Cine este curat înaintea lui Dumnezeu, chiar de numai o zi i-ar fi viaţa? Oare nu toţi ne-am pângărit? Ne-am făcut ca smoala de întunecaţi, asemenea agarenilor. Nu suntem oare plini de toată necurăţia şi viclenia? Păcatele sunt mulţime, trupul este neputincios, patimile sunt nenumărate, duşmanii care ne luptă sunt puternici, moartea nu ştim când va veni, înaintea ochilor este mormântul, după moarte – Judecata, după Judecată – neştiută soartă!

4. Toţi Sfinţii, toată viaţa au plâns şi s-au tânguit: „Cenuşă am mâncat în loc de pâine, şi băutura mea cu plângerea am amestecat-o”, cum spune Proorocul (Psalm 101, 10). Au plâns Proorocii, au plâns Apostolii, au plâns Cuvioşii, Mucenicii, Suferinzii, Călugării, Vieţuitorii pustiurilor, chiar şi Însuşi Hristos, Care nu avea trebuinţă; însă plângând blestemăţia noastră, a vărsat lacrimi: „şi când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi” (Luca 19, 41-42). Nimeni nu L-a văzut pe Domnul râzând pe pământ, dar plângând L-au văzut, pentru aceasta şi tu plângi şi tânguieşte-te în această vale a plângerii.

5. Plângi, căci te-ai născut în această lume în păcate şi neîncetat, în fiecare zi păcătuieşti înaintea lui Dumnezeu, fără de număr. Plângi, căci sunt mulţi potrivnicii şi cei care te luptă, nevăzuţi, fără de trup, prigonitori neadormiţi, în mâinile cărora este foc „ca să dea foc Bisericii lui Dumnezeu”, după cum a grăit cineva. Plângi, aducându-ţi aminte de moarte, căci vei muri, te vei face pulbere şi cenuşă. Plângi, căci vei avea de trecut vămile înfricoşătoare ale duhurilor şi vei fi chinuit pentru fiecare cuvânt deşert, până la cel mai subţire gând rău.

6. Cine, fiind îndatorat, nu oftează cu amar? Cine nu plânge, fiind în temniţă? Cine nu se tânguieşte, aşteptând moartea? Tu însă, aflat în toate acestea, cum să nu plângi şi chiar să te tânguieşti în această vale a plângerii? Te afli în cele întunecate şi în umbra morţii; eşti împovărat cu mulţime de datorii şi fărădelegi; nu aştepţi altceva decât moartea, decât ieşirea dintru această lume… Atunci, cum poţi fi vreodată fără de grijă şi neînfricoşat în această viaţă? Cum să nu plângi şi să nu te tânguieşti neîncetat la vederea necazurilor prin care ai trece? „Pentru aceasta, să izvorască ochii noştri lacrimi şi să verse ochii noştri râuri: ca să nu auzi glas de tânguire din Sion” – spune Proorocul (Referinţă scripturistică neidentificată).

7. Această vieţuire vrednică de plâns ţi-a dat-o dintru început Adam. De îndată, după izgonirea din rai s-a aşezat cu faţa către răsărit şi nu a râs, ci a plâns amarnic – nimic altceva nu a făcut, decât că s-a tânguit. Avea pururi pe buze următoarea cântare de tânguire: „Vai, mie! Vai, viaţa mea a căzut! De ce m-am lipsit? Ce bunătăţi am pierdut? În loc de rai, am moştenit această lume stricăcioasă! În locul lui Dumnezeu şi al Îngerilor am primit petrecere dimpreună cu diavolii! În locul liniştii – munca; în locul vieţii – moartea; în locul bucuriei şi veseliei – plânsul şi tânguirea!”.

8. O astfel de tânguire o redă Proorocul Ieremia, când spune: „O, cine va da capului meu apă şi ochilor mei izvoare de lacrimi, ca să plâng ziua şi noaptea pe cei loviţi ai fiicei poporului meu?” (Ieremia 9, 1). „Ochii mei se sfârşesc de plâns, lăuntrul meu arde ca văpaia, măruntaiele mele fierb şi fierea mi se varsă pe pământ din pricina zdrobirii fiicei neamului meu” (Plângerile lui Ieremia 2, 11). Având înaintea ochilor acestea şi alte atâtea pricini, cum să nu plângem şi să nu ne tânguim întru această viaţă? Oriunde ţi-ai întoarce ochii tăi, nu vei vedea altceva decât plâns. Oriunde îţi vei pleca urechea, pretutindeni vei auzi doar tânguire, pretutindeni necazuri, ţipete şi oftaturi. „În primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi” (2 Corinteni 11, 26). Aşadar, pretutindeni este plâns şi tânguire.

9. „Plângeţi şi vă tânguiţi, că iuţimea mâniei Domnului nu se va abate de la voi”, spune Proorocul (Ieremia 4, 8). Cum nu vei plânge toată viaţa? Cum să nu te tânguieşti, văzând astfel de necazuri şi piedici, suferinţe şi întristări? Pretutindeni sunt duşmani, pretutindeni trădători, pretutindeni este frică şi temere, pretutindeni este cutremur şi nedumerire. Va veni însă moartea, va veni despărţirea, iar în văzduhuri, înfricoşătorul chin al duhurilor şi primirea unei sorţi necunoscute. Cine are cunoştinţă despre acestea? Va merge sufletul într-acolo unde nu a fost niciodată; va vedea acolo lucruri pe care nu le-a văzut niciodată; va auzi cele ce niciodată nu le-a auzit.

10. Aşadar, nu doar plânge, ci şi tânguieşte-te. Nimic întru acest veac să nu socoteşti mai presus de plâns şi de lacrimile fierbinţi. Căci plânsul spală sufletul, albeşte orice negreală, curăţă conştiinţa, luminează mintea, desface legăturile păcatului, împiedică săvârşirea oricărei fărădelegi. Plângi, aşadar, şi varsă lacrimi fierbinţi, ca să te speli de mulţime de fărădelegi, să te cureţi de tot păcatul, să te izbăveşti de orbirea sufletească, să vezi mai bine cu ochii minţii, să îl îneci în marea lacrimilor pe prigonitorul cel cugetător – pe „faraon”, să stingi focul gheenei, să dobândeşti slobozenia veşnică – să dobândeşti viaţa pururi fiitoare întru Hristos, Domnul nostru, a Căruia este cinstea, slava şi împărăţia, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.”

Sfântul Dimitrie al Rostovului



loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *