Tehnici de depistare a nemerniciei umane

lupa 2

Ce poate fi mai tentant și mai minunat decât aflare unor tehnici de depistare a felului în care se sădește nemernicia înlăuntrul nostru. Pe de altă parte avem nevoie să cunoaștem felul în care putem ajunge la biruință. Iată că peste omul nevoitor vin:

Șapte duhuri necurate!

Cuvântul lui Dumnezeu este nesfârșit de mare, iar omul adâncindu-se în el, dobândește mereu, chiar și fără să iasă dintre hotarele înțelegerii Sfintei Biserici Ortodoxe, noi și noi nuanțe de înțelegere, însemnătăți și noime ale celor veșnice pe care nu le descoperise mai înainte.

Binecunoscută și general întrebuințată este parabola Mântuitorului despre duhul necurat care a ieșit din om. Când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și nu găsește Atunci zice: „Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit”; și venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășuiesc aici, și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi așa va fi cu acest neam viclean (Mt.12, 43-45)

Atunci când sufletul, după izgonirea patimii, nu se poate umple cu conținut pozitiv și sfânt, duhurile necurate ajută ca în el să prindă rădăcini o împătimire cu mult mai abundentă, mai săturată și mai intensă: șapte duhuri necurate, cele mai rele dintre toate.

Dar de ce șapte? Întâmplător oare? Dar dacă nu întâmplător?

Iar dacă nu întâmplător, adică dacă numărul șapte nu are înțeles pur simbolic, care semnifică deplinătatea, ci un conținut pe deplin real, din aceasta reiese că cele șapte patimi pe care duhurile necurate le fac să acționeze în sufletul omului sunt întoteauna statornice, aceleași (bineînțeles, este vorba numai de cazurile când mișcările pătimașe – pe deplin concrete, cum ar fi beția și curvia – sunt alungate din suflet, iar acesta nu se îngrijește să înceapă lucrarea cea bună).

Observarea unor situații de acest fel – iar pentru omul atent ele sunt totdeauna la îndeamnă -, precum și logica vieții duhovnicesc – morale a omului, dovedesc că păcatul acționează la fel în situații asemănătoare.

Ce trebuie să facă omul care a reușit să biruie un obicei păcătos?

Pentru început, trebuie să-și pună mintea la straja inimii, ca ea să cerceteze măcar cele mai grosolane dintre gândurile păcătoase și, ca un paznic, fie el și nu foarte bun, să se străduie să nu lase să treacă pe cele care neîndoielnic sunt vrăjmașe.

Primul pornește la acțiune duhul necurat al mândriei, care, în funcție de caracterul și dispoziția „pacientului”, se manifestă printr-una dintre cele trei chipuri următoare:

mulțumirea de sine („ce tare sunt am reușit să-mi birui singur păcatul”),

nădăjduirea în sine („uite că nu-i atât de greu; și eu am destulă putere ca să mă descurc cu asta”) și

încrederea în sine („păi urâciunea asta nici nu va mai îndrăzni să se apropie de mine”, știind că sunt încercat și biruitor în lupta cu ea”) .

Văzându-l pe om că este lipsit de experiență în viața duhovnicească, îl smintește cu cele trei chipuri ale sale în toate combinațiile și ordinile posibile, pătrunzând în sărmanul lui suflet și întemeindu-se acolo.

Simțământul mulțumirii de sine, care este atât de propiu lucrării exterioare, alungă rămășițele pocăinței (asta dacă au mai rămas în suflet), în schimb îl lasă să treacă pe

nedorinței de a te pocăi, care se arată triumfal și pompos. Acesta trece fără frică, și-l însoțesc ajutoare de nădejde: îndreptățirea de sine și neluarea aminte la sine.

Văzând că intrarea e liberă, numeroasele greșeli de zi cu zi au pătruns fără să întâlnească piedici în suflet și, rămânâd nepocăite, și-au produs efectul distrugător. Pentru păcatele mai mari s-au găsit îndată motive de scuză. Omul se îndreptățește pe sine la scară mare pentru păcate.

Chiar mergând să se spovedească, rămâne în esență nepocăit. Așa a rămas și fără cealaltă armă principală. Nepocăirea pentru mândrie poate deja, în sine, să atragă orice duhuri necurate din „locuri fără apă” – dar ele, având multă experiență, știu cum să acționeze, unde este cel mai comod să aplice lovitura cea mai dureoasă.

Aceasta este dată de următorul duh necurat: duhul nerecunoștinței. Pentru acesta este firesc să ocupe locul de mijloc acolo unde s-au aciuit deja mulțumirea de sine, lenea, lipsa rugăciunii, necăința.

Duhul acesta este foarte viclean, mincinos și răutăcios. Cel pe care pune el stăpânire devine într-o măsură străin de lucrarea Sfântului Duh și nu aude insuflările Lui. Duhul necurat se sălășuiește în om, și acesta se rostogolește în prăpastie. Omul nerecunoscător nu e în stare să vadă nimic bun nici în lucrările lui Dumnezeu, nici în acțiunele oamenilor care, din compasiune, se grăbesc să-i sară în ajutor, ci își atribuie orice lucru bun.

Tocmai atunci, în urma nerecunoștinței, vine în galop cel de-al șașelea duh. El aduce cu sine nepăsarea față de toți.

El aduce cu sine fixarea asupra propriei persoane – și celui nepăsător toți oamenii îi sunt deja indiferenți, pentru că toți din toate părțile, îl necăjesc (bineînțeles că lui i se pare doar, însă pentru el necazurile cu pricina sunt întru totul reale).

Înrăirea și nemulțumirea sporesc. Între timp, în orbirea și nepăsarea sa chiar el provocă necazuri în stânga și în drepta, însă, nevăzând oamenii, nu vede nici necazurile pe care le face. Potrivit ordinii naturale a lucrurilor, în jurul lui se închide cercul singurătății.

Cea mai distructivă este atitudinea lui față de cei care îi vor mântuirea.

Acest duh necurat a lucrat „pe cinste”. În jur sunt doar rămășițe – rămășițele bunelor relații din trecut. Potrivit obișnuinței înrădăcinate în el, omul vede în toate necazurile vina celor ce sunt și au fost în jurul lui, pe când la el însuși vede doar bunătate – însă în suflet e tot mai rău, iar din starea aceasta rea crește tulburarea. Și lucrul principal este că omul nu știe cum să mai scape din ea.

Tocmai atunci se furișează și se întinde ca o peltea, în spațiul sufletului, cel de-al șaptelea duh necurat – duhul acediei.

Depre lucrarea lui se poate scrie o dizertație… dar una tristă. Ca atare, mai bine să punem punct aici.

Sursa: catehetica.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

1 răspuns

  1. Lucian Tufa spune:

    „Simțământul mulțumirii de sine, care este atât de propiu lucrării exterioare, alungă rămășițele pocăinței (asta dacă au mai rămas în suflet), în schimb îl lasă să treacă pe :??????????????

    nedorinței de a te pocăi, care se arată triumfal și pompos. Acesta trece fără frică, și-l însoțesc ajutoare de nădejde: îndreptățirea de sine și neluarea aminte la sine.” Unde sunt semnele de intrebare lipsesc cuvinte . Sarbatori fericite !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *