Dumnezeu putea să-l desființeze pe diavol. Pentru ce Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească

– Parinte, pentru ce Dumnezeu ingaduie diavolului sa ne ispiteasca ?

– Ca sa isi aleaga Fiii Sai. „Fa diavole, orice vrei”, ii spune Dumnezeu, pentru ca orice ar face, in cele din urma isi va zdrobi mutra sa de piatra cea din capul unghiului, care este Hristos. Daca credem ca Hristos este piatra cea din capul unghiului, atunci nimic nu ne va infricosa.
Dumnezeu nu ingaduie o incercare, daca nu va iesi ceva bun. Cand Dumnezeu
vede ca din ea va rezulta un bine mai mare, lasa pe diavol sa isi faca treaba sa.
Ati vazut ce a facut Irod ? A omorat 14.000 de prunci, dar a facut 14.000 de mucenici ingeri. Unde ai vazut tu mucenici ingeri ? Diavolul si- a dat peste mutra ! Diocletian s- a facut impreuna lucratorul diavolului chinuind pe crestini cu asprime, dar fara sa vrea, a facut bine Bisericii lui Hristos, pentru ca a imbogatit- o cu Sfinti. Credea ca va face sa dispara toti crestinii, dar n- a facut nimic. A lasat o multime de Sfinte Moaste ca sa ne inchinam la ele si a imbogatit Biserica lui Hristos.

Dumnezeu putea sa- l desfiinteze pe diavol; doar este Dumnezeu. Daca ar vrea si acum l-ar aduna ghem in iad, dar il lasa spre binele nostru. Il va lasa sa chinuiasca faptura lui Dumnezeu ? L- a lasat, insa numai pana la un punct si pana la o vreme, ca sa ne ajute prin rautatea lui; sa ne ispiteasca si astfel sa alergam la El. Numai daca vede de mai inainte ca va iesi un bine, ii este ingaduit lui aghiuta sa ne ispiteasca. Daca nu iese binele, nu i se ingaduie.
Toate le ingaduie Dumnezeu pentru binele nostru. Aceasta sa credem.

Dumnezeu lasa pe diavolul sa-l lupte pe om. Fara lupta nu se face sat. Daca nu ne-ar ispiti diavolul, am crede, poate, ca deja suntem si sfinti. Asadar Dumnezeu ingaduie diavolului sa ne loveasca cu rautate, pentru ca prin lovitura ce ne-o da, alunga tot praful de pe noi si ne scutura sufletul nostru cel prafuit. Sau il lasa sa se repeada sa ne muste, ca sa scapam la El. Dumnezeu ne cheama mereu, dar noi, de obicei, ne indepartam de Dumnezeu, si numai daca se iveste vreo primejdie alergam la El. Cand omul se va uni cu Dumnezeu nu mai exista loc sa mai intre cel viclean, dar nici nu mai exista motiv ca Dumnezeu sa ingaduie celui viclean sa- l ispiteasca, ca sa fie nevoit omul sa scape la Dumnezeu. In tot cazul, oricum ar fi, cel viclean ne face bine; ne ajuta sa ne sfintim. De aceea si Dumnezeu il ingaduie.

Dumnezeu a lasat liberi nu numai pe oameni, ci si pe diavoli, pentru ca nu pot vatama sufletul omului. Numai daca vrea sufletul omul insusi ca sa-si vatame sufletul sau. Dimpotriva, ei pricinuiesc plata fara sa vrea sufletelor noastre, atunci cand ne fac rau in viata prin oameni rai ori neatenti. De ce oare spune acel avva: „Ridica ispitele si nu se va mantui nimeni” ? (Pateric, Avva Evgarie, 5, p71 ). Pentru ca ispitele ajuta foarte mult. Nu pentru ca diavolul poate face vreodata binele – fiind el rau – ci Bunul Dumnezeu impiedica piatra ce ne- o arunca ca ne sparga capul, si ne- o da intr- o mana, iar in cealalta ne da migdale, ca sa le spargem si sa le mancam. Adica Dumnezeu ingaduie ispitele nu pentru ca diavolul sa ne tiranizeze, ci in felul asta sa dam „examene” pentru cealalta viata si sa nu avem pretentii nesabuite la a Doua Venire. Trebuie sa intelegem bine ca ne razboim – si avem sa ne razboim cata vreme ne vom afla in viata aceasta – cu insusi diavolul. Cata vreme traieste omul, are multa treaba de facut pentru imbunatatirea sufletului lui si are dreptul sa dea examene
duhovnicesti. Daca moare si nu trece, cade. Reexaminare nu exista.

Diavolul nu vrea sa se pocaiasca.

Bunul Dumnezeu i-a facut pe ingeri. Insa unii dintre ingeri, din mandria lor, au cazut si s-au facut diavoli. Bunul Dumnezeu a plasmuit pe om, creatura desavarsita, ca sa completeze ceata cea cazuta a ingerilor. De aceea diavolul invidiaza mult faptura lui Dumnezeu, pe om. Diavolii striga: „Noi am gresit odata si ne tiranizezi, si acestia care gresesc de multe ori, ii ierti”. Da, dar oamenii se pocaiesc. Acestia, desi erau ingeri, au ajuns diavoli, si in loc sa se pocaiasca, se fac mai vicleni si mai rai si s-au pus cu manie sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Luceafarul era din cea mai luminoasa ceata. Dar in cele din urma … Din mandrie diavolii s-au indepartat de Dumnezeu cu mii de ani mai inainte si continua sa se departeze din mandrie si sa ramana nepocaiti.
Un „Doamne miluieste” daca ar spune, Dumnezeu ar face ceva si pentru ei. Sa spuna un „am gresit”; dar nu spun „am gresit”. Daca diavolul ar fi spus „am gresit”, ar fi devenit din nou inger. Dragostea lui Dumnezeu nu are margini.
Insa diavolul are vointa intepenita, invidie, egoism, nu vrea sa se plece, nu vrea sa se mantuiasca. Infricosator lucru! Si aceasta desi au fost ingeri!

– Parinte, diavolul isi aduce aminte de starea lui de mai inainte ?

– Daca isi aduce aminte, spui ? El este foc si urgie, pentru ca nu vrea sa se faca alti ingeri care sa-i inlocuiasca. Si cu cat inainteaza se face mai rau. Sporeste in rautate si invidie.
O, daca ar simti cineva ticalosia diavolului, ar plange zi si noapte. Aici, cand un om bun vede pe cineva ca se schimba, se face criminal, oare cat se mahneste ?
Cu cat mai mult vazand nu un om, ci un inger ! Odata pe un monah l-a durut mult de diavoli si, rugandu-se in genunchi cu capul la pamant, spunea: „Tu esti Dumnezeu si daca vrei, poti afla un chip ca sa se mantuiasca si acesti diavoli nefericiti, care, mai intai avand o slava atat de mare, acum au toata rautatea si dracia lumii si daca nu ne-ai pazi, ne-ar fi distrus pe toti oamenii”.
Deci in timp ce zicea aceste cuvinte, rugandu-se cu durere, vede un cap de caine alaturi de el ce ii scotea limba si-si batea joc de el. Se vede ca Dumnezeu a ingaduit asta, ca sa-l instiinteze pe monah ca El este gata sa-i primeasca, numai sa se pocaiasca, dar ei nu vor mantuirea lor. Vedeti, caderea lui Adam s-a indreptat prin venirea lui Dumnezeu pe pamant, prin intrupare. In timp ce caderea diavolului nu se poate indrepta fara sa se smereasca. Diavolul nu se indreapta, pentru ca nu vrea. Stiti cat s- ar bucura Hristos! Si omul, numai cand nu vrea nu se indreapta.
( Monahul acesta, precum s-a descoperit mai tarziu, a fost insusi Batranul Paisie)

– Parinte, diavolul stie ca Dumnezeu este dragoste cu toate acestea isi continua tipicul  lui?

– Ei, cum sa nu stie! Dar mandria il lasa ? Este insa si viclean. Acum incearca sa castige toata lumea. Isi spune: „Daca am mai multi urmatori, Dumnezeu va fi nevoit ca la sfarsit sa-I fie mila de toate fapturile Sale si voi intra si eu in planul Lui”. Asa crede. De aceea vrea sa dobandeasca cat mai multi urmatori lui. Vezi cum o suceste ? Isi spune: „Am atatia de partea mea. Dumnezeu va fi nevoit sa ma favorizeze si pe mine!”. Fara sa se pocaiasca ? Iuda n-a facut la fel ? Stia ca Hristos va elibera pe morti din iad. Isi spuse: „Voi merge si eu inainte de Hristos, ca sa ma elibereze si pe mine”. Vezi, viclenie ? In loc sa ceara iertare de la Hristos, s-a dus si s-a spanzurat. Si uitati-va cum milostivirea lui Dumnezeu a incovoiat smochinul, dar el si-a strans picioarele ca sa nu ajunga pe pamant. Si toate acestea, ca sa nu mearga sa spuna un „iarta -ma”. Infricosator! Asa si diavolul, incepatorul iubirii de sine, nu spune „iarta-ma”, ci mereu se sileste sa dobandeasca cat mai multi urmatori lui.

Smerenia topeste pe diavol

– Smerenia are mare putere si topeste pe diavolul. Este cel mai puternic soc pentru diavol. Acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc. Si acolo unde nu exista diavol, e firesc sa nu existe ispite. Odata un pustnic a silit pe un aghiuta sa spuna: „Sfinte Dumnezeule …”. A spus aghiuta: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte”, dar nu spunea „miluieste-ne pe noi”. Spune: „miluieste-ne pe noi!”. Nimic. Daca ar fi spus, ar fi devenit inger. Toate le spune aghiuta, dar pe „miluieste-ma” nu-l spune, pentru ca trebuie smerenie.
„Miluieste-ma” are smerenie si sufletul ce il rosteste primeste mila cea mare a lui Dumnezeu. Orice am face, e nevoie de smerenie – dragoste – noblete. Lucrurile sunt
simple. Noi le complicam. Pe cat putem sa facem ceea ce e complicat diavolului si usor omului. Dragostea si smerenia sunt grele pentru diavol si usoare pentru om. Si unul bolnavicios, ce nu poate face nevointa, il poate lovi pe diavol cu smerenia. Intr- un minut omul poate deveni inger sau drac. Cum ? Cu smerenia sau cu mandria. Ce, oare au trebuit ore intregi ca Luceafarul sa se faca diavol din inger ? S- a facut in cateva secunde. Modul cel mai usor ca sa ne mantuim, este dragostea si smerenia. De aceea sa incepem cu dragostea si smerenia, si dupa aceea vom inainta si cu celelalte.
Sa va rugati sa pricinuim mereu bucurie lui Hristos si mahnire lui aghiuta, mai ales deoarece ii place iadul si nu vrea sa se pocaiasca.

Duhul lumesc

Diavolul stapaneste desertaciunea

– Parinte, de ce diavolului i se spune „stapanitorul lumii ?” Chiar si este intr-adevar ?

– Asta mai lipsea, sa stapaneasca diavolul lumea. Cand Hristos a spus despre diavol „stapanitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n- a inteles ca este stapan pe lume, ci ca stapaneste desertaciunea, minciuna. Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapaneasca lumea ! Insa cei ce isi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca acestia traiesc sub stapanirea „stapanitorului acestui veac” (Efes. 6,12). Adica diavolul stapaneste peste desertaciune, peste „lume”. Ce inseamna „lume” ? Nu inseamna podoaba, impodobirea desarta ? Asadar cine e stapanit de desertaciune este sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul atrofiat si mintea intunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, dar in esenta este avorton duhovnicesc.

Gandul imi spune ca cel mai mare dusman al sufletului nostru, mai mare chiar decat diavolul este duhul lumesc, pentru ca ne atrage in chip dulce si in cele din urma ne amaraste vesnic. In timp ce de vom vedea pe diavolul insusi ne va apuca frica si vom fi nevoiti sa scapam la Dumnezeu, dobandind astfel raiul.In epoca noastra, multa”lume” – duh lumesc – a intrat in lume si aceasta „lume” o va distruge. Oamenii si- au bagat inlauntrul lor „lumea” si au alungat de acolo pe Hristos.

– Parinte, de ce nu intelegem cat rau ne face duhul lumesc si suntem atrasi de el ?

– Pentru ca duhul lumesc intra incet- incet, precum a intrat ariciul in cuibul iepurelui. La inceput ariciul a rugat pe iepure sa- l lase sa- si bage putin capul in cuibul lui ca sa nu- l ploua. Apoi a bagat si un picior, apoi celalalt si in cele din urma a intrat tot si cu tepii lui l- a scos cu totul pe iepure afara. Asa si cugetarea lumeasca ne inseala cu mici cedari si incet-incet ne stapaneste. Raul inainteaza putin cate putin. Daca ar veni deodata, nu am fi inselati. Vezi, daca vrei sa oparesti o broasca, trebuie sa arunci peste ea apa fiarta cate putin. Daca o arunci deodata toata, sare si fuge; se izbaveste. In timp ce daca versi pe ea putina apa fiarta, la inceput o va arunca putin de pe spate, apoi o va primi. Daca- i mai arunci inca putina, iarasi o va arunca putin si incet- incet se va opari, fara sa priceapa. „Bre, broasca, dupa ce ti- a aruncat putina apa fiarta, scoala- te si fugi !”. Nu fuge. Se umfla – se umfla si apoi se opareste.

Asa face si diavolul; ne opareste putin cate putin si, in cele din urma, ne trezim opariti fara sa pricepem.

SURSA: Sfantul Paisie Aghioritul , ”Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”