Știm că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat

sfantul-ioan-evanghelistul-teologul

Părinte Antonie, întreb, dar, totuşi război va mai fi?

Stareţul a zâmbit cu amărăciune.

-O, neam puţin credincios, până când voi fi cu voi?! – îţi aminteşti aceste cuvinte, părintele? Despre ce vorbesc eu, părinte Alexandru?! Războiul merge de la facerea lumii şi va continua până la a Doua Venire a lui Hristos Răscumpărătorul! Vor participa sau nu oamenii la acest război, nu e chiar atât de important, mai exact, aceasta este urmarea, nu cauza. Cauza e în spiritualitate, în eforturile spiritului. Aminteşte-ţi, Constantinopolul asediat de către păgâni, de strămoşii noştri slavi. Dar asediaţilor, cu toată decăderea lor, li se păstrează conştiinţa faptului că motivul nenorocirilor sunt anume păcatele, ele sunt pricina acestor necazuri. Dumnezeu e cu noi atâta timp cât noi suntem cu El. Se întorc grecii de la păcat, cu post şi rugăciune, şi Dumnezeu arată o astfel de minune a Maicii Domnului că începe o furtună şi corăbiile păgânilor sunt împrăştiate în toate părţile. Cât de minunate sunt lucrurile Domnului o dovedeşte faptul că după această minune o mare parte din slavi au primit botezul. Iată şi războiul. Fiecare trebuie să ducă război cu propriile sale păcate. Iar de rezultatele acestei lupte în plan duhovnicesc vor depinde şi succesele în viaţa pământească.

Vremurile de pe urmă. De cum Evanghelistul începe a povesti despre ele, dintr-odată dispare meticulozitatea expunerii. Uite cum Scriptura e plină de mici detalii, ce exactitate a expunerii, lucru de înţeles, căci ştim că scriau oameni inspiraţi de Duhul Sfânt. E cu totul altceva când vine vorba despre timpul din preajma Venirii a Doua a lui Hristos. Despre ce scriu Evangheliştii? Ei vorbesc despre sărăcirea spirituală a oamenilor. Aceasta deja nici sărăcire nu mai poate fi numită, e un fel de îndrăcire a omenirii. Pentru că ele, duhurile căzute, sunt purtătoare a tuturor viciilor: mândria, beţia, desfrânarea, iubirea de arginţi, setea de putere, ateismul. Şi de acum, ca urmare a acestora – catastrofele terestre, cutremurele de pământ, arătări cereşti înfricoşătoare, boli necunoscute, războaie şi altele. Distrugerea spiritualităţii va duce la pieirea vieţii pe pământ. Însuşi Mântuitorul spunea că ziua şi ora sfârşitului nimeni nu o ştie, doar Tatăl. Trebuie să veghezi ca să nu fii luat prin surprindere, ca gospodarul cel rău când dau buzna tâlharii. Nu e nicio aluzie în Scriptură la o dată anume, sau la un soroc lăsat, ca să poată fi făcut vreun calcul.

Dar omul întotdeauna se străduieşte să pătrundă cu mintea sa căile Domnului. Câte încercări au făcut să numească anul cu pricina – în zadar! Subit va fi acest sfârşit, adică neaşteptat. Şi aici apare senzaţia contradicţiei – Evanghelia va fi propovăduită întregii creaţii, ştim că acesta este unul dintre semnele sfârşitului lumii, iar glasul trâmbiţei Arhanghelului va fi neaşteptat. Nu e nimic de mirare aici şi nu-i nicio contradicţie. Şi iudeii au aşteptat mii de ani venirea lui Mesia, au studiat Testamentul şi prooro­cirile, dar a venit Mântuitorul şi nici într-o locuinţă omenească nu s-a găsit un loc pentru Dumnezeiescul Prunc!

Ei primii aveau să audă Vestea cea Bună din gura Domnului Însuşi. Şi ce? Întâi „osana”, iar peste câteva zile – „răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Această Veste Bună le era incomodă, le strica liniştea, modul obişnuit de viaţă. Mai simplă şi mai accesibilă era învăţătura omenească, învăţăturile bătrânilor, pe care le-au şi urmat. Conform lor, aşteaptă şi acum venirea lui mesia ca împărat al împăraţilor, pe care poporul evreu îl va face rege al întregii omeniri. Şi îl vor primi. Il vor primi pe antihrist.

Aşa şi acum, toţi vor auzi cuvintele Evangheliei, mai exact, le vor asculta, dar nu le vor auzi. Nu le vor auzi. Nu vor auzi învăţăturile Bisericii, Corabia salvatoare a vremurilor din urmă, şi vor merge după învăţăturile omeneşti, vor respinge adevărul, se vor mulţumi cu poveşti, aşa cum ne avertizează Apostolul. Nu le e comodă lor, le încurcă modul de viaţă format din deprinderea de a-şi satisface poftele. Şi vor huli, şi vor batjocori peste măsură Biserica ce le-a dat Sfânta Scriptură. Păcatele slujitorilor nevrednici vor fi luate drept vicii ale Bisericii. Ea lor le încurcă. Pentru că Biserica este vasul plin de Duhul Sfânt, iar el este Duhul Adevărului! Demascatorul lumii în lume. Nu al lumii create de Dumnezeu, al neprihănitei lumi a naturii primordiale şi a duhului, ci al lumii căzute în păcat. Al lumii desfigurate de poftă, muri­bunde, care vrea să şi-i facă copărtaşi ai pieirii sale pe cât mai mulţi oameni, iar ca rezultat, pieirea sufletelor lor.

Din viziunile stareţului rus Antonie – “Staretii despre vremurile de pe urma“, Mănăstirea Petru Vodă

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *