Un tânăr s-a sinucis! Însetat de viață, n-a ales calea Vieții! Cât de important este cuvantul minții!

sofronios2

Un aristocrat al duhului, Parintele Sofronie spune in cartea „Rugaciunea – experienta vietii vesnice”: „Seminţele tragediei — mi se părea în tinereţea mea — sunt semănate atunci când omul se găseşte în întregime captivat de un ideal. Pentru a atinge acest ideal este gata să rişte orice sacrificiu, orice suferinţă, chiar viaţa însăşi. Dar atunci când se întâmplă să-şi realizeze obiectul năzuinţei sale, acesta se dovedeşte a fi o himeră inconsistentă: realitatea nu corespunde cu ceea ce el avea în minte. Această tristă descoperire duce la o disperare profundă, la un spirit rănit, la o moarte monstruoasă”.

Parintele Sofronie spune tot in aceasta carte: „Pentru a ne duce viaţa cum se cuvine, e de o importanţă covârşitoare să ştim că încă înainte de creaţia lumii am fost meniţi să fim desăvârşiţi. A deprecia şi micşora gândul iniţial al lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un păcat […]. Ce paradox este omul — contemplarea lui provoacă atât uimire şi încântare, cât şi consternare faţă de cruzimea sa sălbatică! Sufletul e constrâns să se roage pentru lume, dar rugăciunea sa nu-şi va atinge niciodată pe deplin ţelul, întrucât nimeni şi nimic nu pot priva omul de libertatea sa de a se preda răului, de a prefera luminii, întunericul (cf. In 3,19).

[…] Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava noastră.

[…] Adeseori rugăciunea se desfăşoară fără cuvinte. Dacă există cuvinte, ele vin încet, cu lungi pauze între ele. Cuvântul nostru omenesc este chipul Cuvântului care era „la început”. Atunci când cuvintele reflectă o cunoaştere intelectuală, ele au neîndoielnic rădăcini metafizice, mai cu seamă acolo unde este implicată cunoaşterea lui Dumnezeu. într-un efort de a exprima inexprimabilul în concepte şi modalităţi din interiorul limitelor experienţei lumii noastre, Părinţii Bisericii au sugerat o anumită paralelă între relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Cuvântul, şi corelaţia existentă între mintea şi cuvântul nostru. Ei făceau o distincţie între cuvântul interior, imanent minţii noastre — logos emphytos — şi cuvântul rostit,exprimat —logos enarthros. Cel dintâi prezintă o anume analogie cu Dumnezeu- Cuvântul „Care este în sânul Tatălui” (Inl, 18); cel de-al doilea poate fi văzut ca o analogie a întrupării. Şi dacă în Fiinţarea Sa veşnică, Dumnezeu-Cuvântul este de-o-fiinţă şi deopotrivă cu Tatăl şi domneşte împreună cu El, în întruparea Sa ca Fiu al omului, El a putut spune: „Tatăl este mai mare decât Mine” (In 14, 28).

Astfel, cuvântul omenesc rostit cu voce tare oferă mai puţin decât o realitate divină, a cărei cunoaştere e dată în vedenii şi descoperiri Profeţilor, Apostolilor şi Părinţilor. Cu toate acestea, atunci când este vestită, vedenia se diminuează din ce în ce mai mult pentru cei care ascultă această vestire, nu însă pentru profeţii înşişi, întrucât revelaţia care îi îndeamnă să vorbească nu se micşorează pentru ei odată cu rostirea cuvintelor. Tot aşa cum întruparea nu L-a micşorat pentru Tatăl pe Fiul.

De-a lungul veacurilor, dascălii Bisericii au căutat diferite moduri şi mijloace prin care să comunice lumii cunoaşterea privitoare la Fiinţa Dumnezeiască.

In încercările lor, ei s-au găsit sfâşiaţi statornic între dorinţa de a nu-şi părăsi contemplarea lipsită de imagini a misterului unic şi esenţial, şi iubirea care-i silea să le comunice fraţilor acest mister. Dumnezeu i-a constrâns şi îi constrânge pe sfinţii Săi să vorbească despre darurile primite de Sus. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Că dacă eu binevestesc Evanghelia, n-am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stă trebuinţa. Că vai mie dacă nu voi binevesti!

Că dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredinţat” (1 Co 9, 16-17).

Aşa s-a întâmplat cu mulţi nevoitori de-a lungul secolelor istoriei creştine. Observăm aceeaşi caracteristică la stareţul Siluan, care scrie: „Sufletul meu îl iubeşte pe Domnul şi cum pot ascunde acest foc care încălzeşte sufletul meu? Cum voi ascunde milostivirile Domnului în care se desfată sufletul meu? Cum pot să-mi păstrez pacea, având sufletul înrobit lui Dumnezeu? Cum voi tăcea atunci când duhul meu e mistuit de dragostea pentru El?”

Tăcerea e cu neputinţă; glăsuirea e şi ea cu neputinţă. Şi aceasta nu numai pentru că ne trădează cuvintele, ci şi pentru că Duhul lui Dumnezeu înclină mintea spre o adâncă linişte, purtând-o într-o altă lume. Tot fericitul stareţ Siluan spune: Domnul ni L-a dat pe Duhul Sfânt, şi aşa am aflat cântarea Domnului şi uităm pământul pentru dulceaţa lui Dumnezeu… Milostiv este Domnul!
Şi mintea cade în tăcere.”

Un tanar s-a sinucis! Cat de important este cuvantul mintii, cat de important este ca mintea sa fie luminata de harul Duhului Sfant!

Dan Fagarasanu, Brasov

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *